Păcatul lor, suferința noastră…

Dorința de a ne face datoria, de a munci și de a ne îndeplini sarcinile care ne revin pare un lucru rău înțeles de cei care cred (iartă-i, Doamne!) că au dreptul să dispună, după bunul lor plac (sau după ceea ce au visat noaptea), de viața noastră.

Considerând că li se cuvine să fie „serviți” cu munca noastră cea de toate zilele, ca și când ar fi posesorii unei stele în frunte și ar avea șapte vieți, ei își transformă în realitate (cruda realitate, pe care o trăim cu toții) visele sau ideile. Astfel apar legi, ordonanțe și regulamente cărora trebuie să ne supunem și cu care să fim de acord, pentru că…trebuie, „unde-i lege, nu-i tocmeală”!

Le place ca noi să fim un fel de iobagi sau negri pe plantație, mereu la dispoziția lor, a domnilor de astăzi, care mai de care mai ocupați cu treburile țării și mai importanți, în timp ce noi nu avem decât îndatoriri care se numesc taxe, impozite sau contribuții. Cu alte cuvinte, biruri.

Fără drepturi, numai îndatoriri care trebuie îndeplinite, cele mai multe cu termen scurt, suntem „fiii veacului bolnav”, bolnavi și noi, mai mult decât veacul, căci noi, nu el, avem-nu avem, trebuie să-i dăm statului tot ce ne cere, că nu-i de glumit cu el!

Noi trebuie să fim veșnic în poziție de drepți! Munciți, disperați, reduși la tăcere, obosiți, avem obligația să plătim.

Și, ducând o astfel de viață, care e mai mult chinuită decât trăită, rabdă inima noastră, biata, bătând într-un ritm din ce în ce mai infernal, iar dacă avem norocul să trecem „peste” (adică să nu ne stea, nu în loc, ci de tot), reluăm calvarul în fiecare zi, mințându-ne că poate-și vor redescoperi fața umană (ei, aleșii de ieri, de azi și de mâine).

Inerția și speranța, ele sunt de vină, lor alăturându-li-se conștiința și, de cele mai multe ori, satisfacția pe care ne-o dă munca făcută cu pasiune.

Pe acest sublim al sufletului nostru sărăcit de multe, dar înzestrat cu perseverența în îndeplinirea datului nostru pe pământ, mizează cei care se fac că uită de noi, plătitorii de biruri, roboții umani, care trebuie să și mâncăm pentru a putea munci. Nu ne putem umple stomacul cu păpădii, apă de ploaie și ciulini, ca să avem bani pentru taxe…taxele ei de viață!

Analizați-ne (și) cu mintea, dar și cu sufletul cu care v-a înzestrat Creatorul și nu uitați că toți suntem pasageri, indiferent de rangurile și proporțiile pe care le avem. Nimeni nu-i marioneta nimănui (marionete ne considerați, dragi aleși!).

Suntem, atât.

Restul este amăgire și amprenta pe care fiecare alege să o lase.

Păcatul lor, suferința noastră, am spune…

Cornelia RĂDULESCU

Leave a Reply